Acasă Fragmente de viata „Fragmente de viață” ep. 2 „Dragă fiule”

„Fragmente de viață” ep. 2 „Dragă fiule”

157
0
DISTRIBUIȚI

Dragă fiule,

Nu mă cunoști, dar nu pentru că l-am părăsit pe tatal tau, nici pentru că aș fi murit. Problema e în totalitate la tine. Nu mă cunoști pentru că nici măcar nu te-ai născut. Nici eu nu te cunosc, dar te iubesc. Și știu că o să sune crud, necuviincios și revoltător, dar tocmai pentru că te iubesc, nu vreau să te naști.

Nu vreau să te naști într-o lume în care o treime din populație moare de foame în timp ce o altă treime își plimbă cururile mari în limuzine cu piele scumpă și vorbește despre salvarea planetei și problemele omenirii, între două tartine cu caviar. Dar asta nu e principala problemă, dragul meu. Slavă Domnului, dacă doar asta ar fi, m-aș apuca să te fac mâine, pentru că lumea e mare și problemele ei sunt oricum greu de rezolvat întruna sau două generații, deci știu că pentru a salva lumea am nevoie de tine, de clona mea mai bună, mai dedicată și mai deșteaptă, împreună cu care să țintesc cerul și să dobor norii.

Nu vreau să te naști în România de azi. De fapt, asta e adevărata problemă. Mi-e teamă, recunosc.

Mi-e teamă pentru tine. Mi-e teamă să te las să crești într-o țară în care toată lumea intră în politică pentru interesul personal, visând doar la șpăgile pe care o să le facă și tunurile pe care o să le dea. Mi-e teamă să te las să înveți într-o țară în care profesorii sunt umiliți cu salarii scandaloase. Mi-e teamă că poate te vei și îmbolnăvi, odată, și va trebui să te duc într-un spital jegos, unde o vei vedea pe mama ta înfrânta (poate pentru prima oară în viață, iar asta îți va rămâne întipărit în memorie) de sistemul căruia trebuie să-i dea șpagă ca tu să nu mori. Mi-e teamă să te las să te uiți la televizor într-o țară în care Antena 3 și alte canale fac audiență. Mi-e teamă să te las să citești într-o țară în care toți cretinii scriu cărți. Mi-e teamă să te las să-ți alegi singur credința sau necredința într-o țară în care popii au mașini de zeci de mii de euro, în timp ce prostimea se roagă la moaște pentru un leu în plus la pensie sau salariu, după care pun în cutia milei alt leu, pierzând astfel doi lei la toată afacerea, lei pe care iar fi putut da pe medicamente sau cărți pentru nepoți. Mi-e teamă că o să suferi din dragoste într-o țară în care multe fete frumoase se mulțumesc cu sponsori generoși, iar cele care vor să reușească pe cont propriu sunt constant presate, hărțuite și șantajate, doar în speranța că vor ceda și vor deveni precum celelalte. Mi-e teamă că n-am bani și averi să-ți las, deci nici vreun avantaj de start în viață. Mi-e teamă că o să fii umilit, nedreptățit și nebăgat în seamă de un sistem care te scuipă ca pe o măsea stricată dacă nu te pliezi pe malformațiile lui. Mi-e teamă că un om bun ca tine nu va face față într-o asemenea mizerie. Mi-e teamă că-ți vei pierde speranța. Mi-e teamă să nu devii trist și blazat ca mama ta. Dar cel mai teamă îmi e c-o să mă urăști pentru că te-am născut în țara asta, și pentru că, dacă tot am făcut-o, n-am putut să schimb nimic în bine la ea, n-am putut să-ți asigur un mediu măcar decent în care să crești, să înveți, să te bucuri, să iubești, să trăiești, să-mi faci nepoți, să mă îngropi, să chelești și să mori. În fiecare secundă a vieții tale la crearea căreia mi-e teamă să particip văd pândindu-te sute, mii de pericole. Știu, viața așa se și presupune c-ar trebui să fie, grea. Dar, credemă, fiule, că nu trebuie să fie ATÂT de grea cum e în România.

De ce nu schimb țara pur și simplu? Bună întrebare. Poate că voi fi nevoită s-o fac, odată și-odată, pentru tine. Dar încă sunt tânără, fiule, așa că mai lasă-mă puțin să sper. Lasă-mă să sper că voi face în așa fel încât tu să te naști, totuși, aici. Știi, eu nu sunt deloc patrioată, chiar din contră, aș zice – nu-mi plac românii deloc. Dar asta nu schimbă faptul că eu însumi sunt româncă. Știu că pare simplu să plec și să nu mă uit înapoi, dar e mult mai complicat și nici nu știu dacă merită să fac asta. Vreau sau nu vreau, toată ființa mea e aici, toată gândirea mea, toate amintirile mele, toți morții care m-au făcut, tot talentul meu, toate clișeele, toate glumițele, toate apucăturile, toate tabieturile, toate sarmalele mâncate, toate suferințele îndurate, toată lupta cu emanațiile comunisto-securiste, toate gropile în care mi-am strâmbat roțile, toate șpăgile, toți câinii salvați de pe străzi, toate țepele, toți oamenii care m-au iubit și pe care i-am iubit, tot ceea ce mă definește și ceea ce sunt este românesc, iar părăsirea tuturor acestora ar fi traumatizantă nu doar pentru mine, ci, cred, și pentru tine.

Nu vreau să te naști în România de azi și nici în aia de mâine, fiule. Poate că, victimă a tuturor temerilor și ezitărilor mele, nu te vei naște deloc, niciodată. Dacă se va întâmpla așa, sunt sigură că vei găsi puterea să mă ierți. Dar vreau să-ți spun un secret: în mine încă mijește o rază de speranță. Încă sper că tu vei exista și că vom fi atât de fericiți pe cât îmi doresc. ”Zâmbește, mâine va fi mai rău!”, a spus un om pe care cineva a găsit curajul să-l nască. Și a avut dreptate. Mâine va fi mai rău, așa că înțelege de ce nu pot să te fac mâine, dragul meu! Dar poimâine… Ei bine, poimâine visez că o să învățăm din răul de mâine și o să începem să îndreptăm lucrurile. Poimâine e ziua noastră, fiule! Las-o pe tot mai bătrâna ta mamă să încerce să lupte și să sufere mâine, în țara asta de rahat, pentru ca tu să îi fii recunoscător poimâine, din țara aia care și-a revenit. Pe poimâine, așadar! Să fii cuminte!

PS – dacă vei fi fiică, nu fiu, cu atât mai bine. Și cu atât mai greu pentru mine, fir-ar să fie!

*L.G.