Acasă Fragmente de viata „Fragmente de viață” ep. 15 „Teama de iubire”

„Fragmente de viață” ep. 15 „Teama de iubire”

391
0
DISTRIBUIȚI

    O caut de mult, am găsit-o în locuri diverse şi în oameni surprinzători, ma fascinează, mă atrage, îmi scaldă sufletul într-o căldură ireală, tandră şi diafană… zâmbesc şi plutesc în timp ce o invoc, mă hrănesc cu toată fiinţa mea din ea… de ce mi-e frica de iubire? … abandonul total mă lasă fără suflare, gândul că El ar putea să răspundă la fel e aproape insuportabil… simt că se trezeşte în mine femeia şi ispita, inocenta şi seducătoarea, înteleapta şi vrăjitoarea… oare nu mi-e frică de mine? Oare nu eu sunt iubirea? Din ce hău al sufletului se ridică? Cu ce taine înfiorătoare mă îmbie? Ce promisiuni tentante îmi picură în ureche?
    E starea aceea fragilă, transparentă, în care speri ca, de data aceasta, miracolul se va
întampla, dar nu ai curajul să recunoşti. E starea aceea de ameţeală a sufletului şi de zvâcnet al gândului. E dintr-o parte în alta a inimii şi a visului doar răvăşire, doar emoţie, doar lumină. Doar teamă.
    Începuturile poveştilor de dragoste sunt, câteodată, mai frumoase decât poveştile însăşi. Dar şi căderea în hăul rămas în locul unei mari speranţe poate durea uneori mai tare decât dor marile despărţiri, marile trădări.
    Cu ce inimă să sper că de data aceasta va fi bine, cu ce ramaşiţe de curaj să mă arunc să iubesc din nou când am căzut de atatea ori, şi-mi sunt speranţele zdrelite şi însângerate? Aş vrea să mai cred, dar mă cutremur de frică. Implor credinţa în dragoste să se întoarcă la mine, însă, precum cei torturaţi îndelung, tresar în somn şi-s gata să răcnesc de groază că, poate, şi de data asta eu sunt în stare să simt că-i iubire acolo unde-mi vor fi date din nou doar iluzie, doar joc, doar parfum de neant. Cu ce absurdă încăpăţânare să ascult îndemnul “nu te teme”, când l-am auzit de-atatea ori în nopţi dincolo de care am trăit pustiul, şi moartea, şi eternitatea însingurării?
    Şi, totuşi, cu ce suflet să spun NU tresăririi mele mistuite de flacără, cu ce uitare să-mi şterg urma sărutului lui de pe buze, cu ce curgeri de ape să spăl mângâierea aceea care m-a făcut să mă simt cea mai frumoasă femeie din lume?!
    Eu, cea mai curajoasă dintre femeile lumii, mă tem să iubesc din nou. Eu, cea mai dependentă de dragoste dintre toţi locuitorii planetei, îmi port cu demnitate sevrajul. Îmi pedepsesc dorinţa să stea încătuşată sub coaste. Şi aştept, cu laşitate, un semn de dragoste mare, ca să pot să iubesc şi eu fără teamă. Sau măcar un semn de mică iubire.     Sau măcar un semn. O batere din pleoape. Un suspin. Un gând. Ceva…”

*L.G.